Salutare, tuturor! Mami vrea sa va spuna povestea noastra, asa cum o stie ea si credeti-ma, o stie cel mai bine. Va rog din sufletel sa o cititi. Va multumesc!
Ma numesc Rodica si sunt mama lui Mina Alexandru.
Povestea mea se aseamana cu cea a multor tineri de astazi. Desi am ramas fara
parinti de mica (tatal a decedat cand am avut 13 ani, iar mama, 10 ani mai
tarziu), nu mi-am pierdut speranta si credinta. Am trait mereu cu cele invatate
acasa si anume ca daca muncesti, zi de zi, trebuie sa apara si rezultatele.
Viata mea a avut suisuri si coborasuri, bune si rele.
Intr-o zi, acum cca
8 ani, l-am cunoscut pe cel ce urma sa fie jumatatea mea si tatal lui Mina
Alexandru. Ca mai toti tinerii, am dorit ca mai inainte de a avea un copil sa ne
asezam un pic la casa noastra. Asa ca am amanat momentul pana in 2007, cand
ne-am spus ca nu suntem bogati, dar totusi putem oferi un camin cald si stabil,
unei fiinte ce va intregi echipa noastra.
Am inceput cu analizele de baza, apoi
cu cele de specialitate, la clinici de stat si clinici private si am primit
vestile bune: sunteti sanatosi si puteti avea copilasi. La
inceput am lasat sa se intample cand o vrea Bunul Dumnezeu, apoi in anii
ce au urmat am tot intrebat de ce nu apare cel dorit si am fost incadrati la
infertilitate inexplicabila. Lupta a continuat, devenisem si mai putin vesela,
ca sa nu spun morocanoasa, plina de tristete si neimplinire. De mica mi-au placut
piticii.
In ianuarie 2010 am primit vestea cea mare. Urma sa avem un copil.
Toti ma intrebau daca vreau fata sau baiat. Raspunsul era acelasi: nu ma
intereseaza, sanatos sa fie. Au urmat investigatiile de rutina, pana la un
moment dat cand au inceput mici hemoragii. Am inceput tratamentul si repausul la
pat. Dupa luna a IV-a au inceput contractile. Iar repaus la pat. Mergeam sa fac
ecografiile si inapoi in pat. Mergeam la doctor si intrebam daca cel mic este
bine. Am facut toate analizele posibile, ecografii, morfologii si amniocenteza.
Raspunsul era ca totul este normal. Contractiile au inceput sa fie din ce in ce
mai dese, asa ca am ajuns cu salvarea la spital, unde am ramas internata cca 3
luni, la pat, cu perfuzii 24 de ore din 24. Aveam grija ce mananc, cata apa
beau, cate drumuri la baie fac (cu stativul dupa mine), totul pentru a nu avea
nesansa de a pierde sarcina. Nu ma plang, chiar daca pare greu, atunci cand iti
doresti ceva atat de mult, nimic nu este prea greu.
Stabilisem cezariana pentru
o zi de luni, 4 octombrie 2010 si ma gandeam cum intervenim noi oamenii in
destinul celor mici. Dar cel mic a venit pe 2 octombrie 2010, atunci cand a
vrut Dumnezeu. In acea zi am fost fericita si imi era drag ghemotocul de
2,840 kg. Apoi, cu fiecare zi ce trecea l-am iubit mai mult si mai mult si mai
mult. Sunt convinsa ca sentimentele mele de iubire nu sunt mai mari sau mai
altfel decat ale altor mame, dar pentru mine era un sentiment nou, care ma facea
sa plutesc.
In prima luna l-am dus la mai multi medici pediatrii sa vad daca
este bine. Mi s-a spus ca a avut o pozitie proasta in uter si are musculatura
contractata pe partea dreapta. Am facut ecografii si am inceput imediat
gimnastica de recuperare. Dupa 6 luni de gimnastica zilnica, kinetoterapeutul
mi-a spus ca este recuperat, dar l-am rugat sa mai facem inca 2 luni, sa
fiu eu sigura, macar pana se ridica singur. Nu mi s-a parut nici asta greu. Ma
gandeam ca decat sa stea ca imobilizat in pat, mai bine sa faca miscare.
Am
intrebat cine are rude la tara sa pot beneficia, pentru copilul meu, de produse
bio. Faceam paine in casa, iaurt; pana la 10 luni i-am gatit zilnic, sa fie
proaspat. I-am facut program: ore fixe de masa, de somn, pentru activitati
intelectuale, pentru plimbare. Acest copil nu a fost niciodata bolnav,
nici macar un rosu in gat, un nas infundat, nimic.
Totul era perfect. Ne
descurcam. In general, baita era facuta de tatal lui, eu avand ceva probleme cu
coloana. Noi nu am avut ajutor si ne-am crescut singuri copilasul. Asa ca am
impartit responsabilitatile, ca in orice familie. In seara de 20 decembrie 2011, i-am facut eu baita de seara. Cand sa-l ung si sa-l masez am observant ca in partea
dreapta este mai tare decat in partea stanga. Mina Alexandru avea 1 an si 2
luni. Cu 1 luna si jumatate in urma, fusesem la medicul lui de familie pentru consult si
vaccin. Am discutat ca a doua zi sa mergem la doctor. Medicul de familie fiind
in concediu, i-am facut programari la clinici private, dar datele erau pentru
28 decembrie si, respectiv, ianuarie 2012. Mi-au spus ca sunt cam indepartate datele si
am mers la camera de garda de la spitalul Victor Gomoiu. Acolo ne-au spus ca
este ceva crescut inauntru, dar nu au medic pe chirurgie si nu pot face seara
ecografie abdominala. Sa mergem la Budimex, sau la Grigore Alexandrescu. Am
optat pentru Grigore Alexandrescu, cu gandul ca daca nu au ecograf, sau nu
functioneaza ceva, suntem mai aproape ce centru si avem si alte variante. Din
acea seara, am primit vestea ca este cancer si am ramas internati.
Am facut
ulterior si alte analize, tomografie si s-a vazut o tumora de cca 11 cm. In
data de 27 decembrie 2011 a fost operat, i-a fost scoasa tumora cu rinichi cu
tot, o parte din ureter si 2 ganglioni. A stat la terapie intensiva, legat de
maini si de picioare (ca sa nu smulga furtunasele, drenele etc.), pana in dupa-amiaza
zilei de 31 decembrie 2011. Ne-am bucurat ca Anul Nou ne prinde impreuna.
Ne-a
fost explicat ca este vorba de un nefroblastom, un cancer care merge bine. Tumora a avut 600 gr. Ne-am ingrozit! In data de 3 ianuarie 2012, ne-am
mutat la Budimex pentru a incepe chimioterapia si am inceput-o. Nu ne-am gandit
sa plecam din tara pentru tratament deoarece aceste cazuri (nefroblastoame)
sunt tratate cu succes in tara.
Analizele anatomopatologice, insa, au aratat ca
este vorba de un cancer mai rar, sarcom cu celule clare, rezistent la tratament si foarte agresiv si care necesita, in acelasi timp, si chimiotrapie si radioterapie. L-am intrebat pe
domnul doctor cate cazuri asemanatoare a avut si mi-a spus ca in cariera lui a
mai avut un singur caz de acest gen. In acel moment, ne-am dat seama ca
trebuie sa facem ceva. Aparatele neperformante din tara (pentru radioterapie),
care se defecteaza des si varsta mica sunt doua elemente-cheie ale tratamentului.
O radioterapie neadevarata cu cobalt produce unui copil de un an distrugeri
iremediabile si face sa creasca riscul de aparitie a cancerului in urmatorii
ani. Inseamna ca tot chinul actual este pentru nimic. Asa am decis sa cautam
sprijin in alta tara si am vorbit in Austria, Franta, Turcia, Italia sa trimitem
documentele medicale pe care le avem, sa vedem ce oferte de pret obtinem, sa
alegem varianta cea mai buna din punct de vedere calitate si pret.
Mina Alexandru este pentru noi, ca parinti, tot universul
nostru. Este cumplit de greu sa nu iti poti ajuta copilul. Cand am aflat
rezultatul definitiv, ma gandeam ca nu stiu ce poate fi mai dureros: sa-ti pierzi
copilul, sau sa-l vezi cum se chinuie pentru un viitor. Nu pot descrie in
cuvinte ce este in sufletul meu de mama. Simt cum in interior este o rana ce
doare mult, frica sa nu apara metastaze, spaima de tratament, groaza. As vrea
daca s-ar putea sa iau eu totul. As vrea sa inteleg de ce? As vrea sa cred ca
totul se va termina cu bine. Nu pot vorbi cu nimeni (in afara sotului si a
fratelui meu). Nu pot rosti cuvinte. Nu stiu de ce. Totul se intampla foarte
repede. De la o stare de normalitate, am ajuns in situatia actuala cat ai clipi.
Va cer sprijinul in aceasta campanie, deoarece problema ne
depaseste. Doresc cu orice pret sa-mi salvez copilul. Vreau sa-l pot tine in
brate, sa-l alint, sa-l duc la gradinita, la scoala, sa fac lectii cu el, sa-l
invat tot ce stiu eu, sa mearga la liceu, la facultate, sa aiba o familie , o
casa, o cariera si tot ceea un om isi doreste de la viata si Dumnezeu considera
ca ii este necesar.
Va multumesc pentru orice fel de ajutor, material sau
spiritual. Recunostinta mea se va indrepta catre voi toti cei cunoscuti si cei
necunoscuti si chiar daca nu va voi cunoaste niciodata ma voi ruga pentru voi cu
rugaciunea cea mai de pret pentru mine: SA FITI SANATOSI!
Cu drag,
Rodica
Serban.
